Fiecare părinte își laudă puiul (spre deosebire de alții, eu mai am și dreptate) și îl învață ce este omenia, dar există printre noi din ce în ce mai mulți părinți care își învață copiii de când sunt prichindei să calce peste cei din jur pentru a-și atinge țelurile. Doar copiii lor contează. Locul celorlalți copii este pe o treaptă inferioară. Credeam că toate lecțiile despre parenting (sau cum li se mai spunea în trecut) au reușit să îmbunătețească această mentalitate. Din păcate, am toate motivele să afirm că nu am învățat nimic în ultimele sute de ani despre rolul educației copilului vecinului asupra fericirii propriului copil.
Scena clasică cu care m-am confruntat în parc de mai multe ori. Micuța mea se joacă împreună cu alți copii. Vine un copil mai mare doar de înălțime și încearcă să-i smulgă jucăria din mână fără să știe ce priză bună are. Nu reușește. Tipă. Urlă. Si bunica îi șoptește mamei „Lasă-l dragă să învețe să se descurce în viață”. Am intervenit doar când mama a înțeles că odrasla ei este pe punctul de a învăța pe propria piele că o fetiță mai mică poate avea mai multă putere. Am intervenit ca să nu întrerupă lecția. Si copilul meu are dreptul de a învăța că în viață există copii educați să fure de la ceilalți. Să învețe să-i recunoască și să-i ocolească.
Am auzit această expresie aproape de fiecare dată când încerc să-i explic unui părinte că cel mic a greșit. In provincie ne mai permitem să atragem atenția. In București prefer să-mi iau copilul de mânuță și să mă duc în alt parc. De ce nu-și cere scuze dacă a greșit? Dacă greșește copilul meu se încing spiritele de parcă am aruncat cu apă clocotită pe copilul ei (în cele mai multe cazuri erau mame – nu bone). Dacă greșește copilul ei copilul meu este de vină. I-am promis fiicei mele că îi voi fi alături ori de câte ori nu este ea cea care a greșit. Nu o îndemn să-și ceară scuze dacă nu a greșit. In schimb, știe să spună (pe limba ei) „mulțumesc” și „scuze”.
Această expresie am auzit-o ieri de la o persoană care își primește lunar banii pe card de la o instituție publică. L-am rugat să-mi explice și mie de ce drepturile unui deținut sunt mai importante decât cele ale unui orfan. Deținutul se plânge la CEDO. Orfanul se roagă în fiecare seară să supravețuiască și adoarme fără mamă fără tată și, de cele mai multe ori, flămând. O fi greu în penitenciare, nu zic nu, dar ei au intrat de bună voie acolo. In schimb, bieții copii orfani cu ce am greșit? Aș mai aduce vorba și de copiii orfani cu părinți în viață, plecați la muncă în străinătate. Sau despre programa extrem de încărcată de parcă spui că sunt pregătiți pentru un stil modern de viață cu 3 job-uri.
Eu am bătut maidanul împreună cu puradei, copii de muncitori, copii de medici, copii de cadre militare și copii de securiști. Eram cu toții copii cu cheia de gât. Acum, unii părinți își lasă copiii să se joace doar cu copiii celor cu o situație materială apropiată. Ii duc la școli private. Aleg anumite parcuri la anumite ore. Nu se mai amestecă copilul bogat cu copilul sărac. Unii merg la școală pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Alții doar cu mașina personală. Sunt și copii care merg zilnic pe jos câțiva km până la școală. Prin noroi. Indiferent de vreme. Si când ajung la școală rămân cu hainele pe ei ca să nu tremure de frig.
Este doar o selecție. Ei bine, în această dimineață am înțeles și eu un amănunt. Prima dată am citit despre el în urmă cu câțiva ani într-o carte de istorie. Atunci mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe cealaltă. Acum a revenit. Si am înțeles că acei copii pe care noi astăzi îi lăsăm în voia sorții, acei copii cărora nu le întindem o mână de ajutor când au nevoie, peste câțiva ani vor avea drept de vot. Vor vota după putință. Bunăstarea copiilor noștri va depinde și de votul lor. Si, atenție, nu voi fi niciodată de acord să li se ia dreptul de a vota.
